Irigarea și fertilizarea afinului: picurare, fertirigare și calitatea apei

De ce afinul cere apă puțină și des

Afinul are o rădăcină fină și superficială, care stă aproape toată în stratul de mulci și de substrat. Ghidul Universității de Stat din Michigan (MSU) ia în calcul o adâncime a rădăcinilor de 30 cm la plantele tinere și de 45 cm la cele mai vârstnice, cu o epuizare admisă de 50 %: uzi când planta a folosit jumătate din apa disponibilă în acest strat ^[6].

La plantele mature din Oregon, potențialul hidric a scăzut puternic după 5–7 zile fără irigare ^[5]. Seceta dinainte de cules micșorează boabele și producția ^[6], iar nevoia de apă e cea mai mare chiar înainte de cules și în timpul lui ^[17]. După recoltare consumul scade, dar seceta din această perioadă afectează creșterea și formarea mugurilor pentru anul următor ^[17]. Udarea continuă deci până toamna, cu cantități mai mici.

Dacă abia îți alegi terenul și sursa de apă, pașii de dinainte de plantare sunt în ghidul complet de înființare a plantației de afin.

Câtă apă îi trebuie, pe stadii și pe ani

Anii 1 și 2. La Corvallis (Oregon), plantele de Elliott plantate în 2004 pe biloane mulcite, la 4.305 plante/ha, au primit prin picurare, la 100 % din evapotranspirația estimată, 203 mm în primul sezon și 370 mm în al doilea, adică aproximativ 1.320 l pe plantă în doi ani; ploaia din aprilie–septembrie a adăugat 216 și 244 mm ^[3]. La Agassiz (Columbia Britanică), plantele tinere de Duke pe lut prăfos au primit 5 l pe plantă la o udare în varianta moderată, cu totaluri sezoniere de 20–65 l pe plantă în anii 2–3 și 220 l în anul 4; în anul 4, cei 224 l aplicați au acoperit un consum estimat de circa 250 l ^[4]. Dublarea apei (10 l la o udare) nu a crescut producția și a scăzut fermitatea și zahărul fructelor ^[4].

Plantele mature. La 4 și 5 ani după plantare, în Oregon, Duke a folosit 5–10 mm pe zi de la jumătatea lui mai până la jumătatea lui august, Elliott 3–5 mm pe zi, iar Bluecrop s-a situat între ele; consumul a scăzut după recoltare, cel mai brusc la Duke, soiul cel mai timpuriu ^[5]. Penn State dă un necesar de 25–50 mm pe săptămână, după stadiu, și 50 mm de la creșterea fructelor până la cules ^[7]. MSU dă ca regulă practică 20 de galoane pe zi la 100 de picioare de rând pentru plantele tinere și 35 de galoane pentru plantațiile mature ^[6], adică circa 2,5 și 4,3 l pe metru de rând pe zi (calculul nostru); tot acolo apare estimarea din Ontario pentru vârful de consum: 18 l pe plantă pe zi ^[6].

În ghidul Horticultorul, normele de udare pentru afinul în sol sunt de 170–280 m³/ha, după vârsta plantației, fenofază și temperatură, iar picurarea e obligatorie ^[16]. În plantația experimentală din lunca Argeșului (3 × 0,8 m), picurarea a funcționat de la jumătatea lui mai până la sfârșitul lui septembrie ^[14].

Picurare sau microaspersiune

În încercarea din Oregon, trei sisteme au fost comparate pe aceleași plante tinere, fiecare la 50, 100 și 150 % din evapotranspirație ^[3]:

Picurarea a ținut solul mai umed în zona rădăcinilor și a avut o eficiență medie de 0,41 g de masă uscată pe litru de apă ^[3]. Ghidul din Florida ajunge la aceeași ordine: microaspersiunea folosește în general mai multă apă decât picurarea ^[8]. Mai e un argument: la udarea pe deasupra, clorul din apă poate arde frunzele ^[10]. Pentru o plantație nouă, picurarea e sistemul de bază.

Una sau două linii pe rând, debite și distanțe

Configurația liniilor de picurare variază de la o regiune la alta. Câteva configurații publicate, fiecare cu condițiile ei:

Pe un sol cu reținere bună a apei, la plante tinere, o linie bine dimensionată a ajuns ^[4]. Pe soluri nisipoase sau pe substrat cu scoarță, unde apa se scurge repede în jos, ghidul din Florida dă de regulă două linii ^[8]. Institutul polonez de horticultură recomandă evitarea dozelor mari de apă în primii ani după plantare ^[13]. Prețul liniilor, al filtrelor și al injectorului de fertilizant intră în bugetul din articolul despre cât costă un hectar de afin.

Cum programezi udarea

După evapotranspirație

Metoda FAO calculează consumul culturii ca evapotranspirația etalon (ETo, calculată de stația meteo pentru o pajiște bine udată) înmulțită cu un coeficient de cultură: ETc = Kc × ETo ^[9]. Pentru arbuștii fructiferi de tip „berries”, FAO dă Kc = 0,30 la pornire, 1,05 în plin sezon și 0,50 la final, pentru culturi bine întreținute și o înălțime maximă de 1,5 m ^[9]. Exemplu: într-o zi de iulie cu ETo de 5 mm (ipoteza noastră), o plantație matură consumă 5 × 1,05 ≈ 5,3 mm, adică circa 53 m³ la hectar (calculul nostru; 1 mm = 10 m³/ha). La plante tinere, consumul e mult mai mic, pentru că tufa acoperă puțin teren: în Oregon, picurarea la 100 % ETc a însemnat în medie 48 % din ETo ^[3].

După rezerva de apă din sol

Penn State dă un exemplu de bilanț: un lut argilos cu 40 cm de rădăcini ține circa 57 mm de apă disponibilă; pragul de udare e la jumătate, 28 mm, iar la un consum de 5,6 mm pe zi rezerva ajunge pentru circa 5 zile fără ploaie (conversia noastră din inci) ^[7]. Pe nisip, rezerva e mult mai mică: MSU dă praguri de 5–15 mm pe nisipuri și nisipuri lutoase, adică udări la 2–3 zile în arșiță (conversia noastră din inci) ^[6].

Cu senzori în sol

Tensiometrele măsoară cât de tare ține solul apa; senzorii de umiditate măsoară câtă apă e în sol. Senzorul se pune în zona rădăcinilor, iar dacă ai unul singur, la mijlocul ei ^[8]. În încercarea din Columbia Britanică, udarea pornea când tensiunea apei în sol ajungea la 20–25 kPa ^[4]. Pe nisipurile cu scoarță din Florida, senzorii de tensiune nu dau rezultate bune, iar acolo se folosesc senzori de umiditate cu un interval-țintă stabilit pe solul respectiv ^[8].

În toate cele trei metode, regula de bază e aceeași: udări scurte și dese, cu volumul ajustat după stadiu. Și excesul strică: la 150 % din necesar, plantele tinere udate prin picurare au crescut mai puțin ^[3], iar spălarea sărurilor cu volume mari de apă crește riscul de putregai al rădăcinilor cu Phytophthora cinnamomi ^[10].

Calitatea apei de irigare

Universitatea din Georgia (UGA) dă limitele superioare pentru apa de irigare la afin ^[10]:

MSU adaugă o regulă simplă: o apă cu alcalinitate peste 100 ppm ridică treptat pH-ul solului ^[12]. Ghidul Horticultorul cere o apă slab acidă, cu pH 5,9–6,8, cu puțini carbonați sau deloc ^[16]; ghidul din Florida notează că apa din puțurile adânci are des pH peste 7,0 ^[8]. Cum se „consumă” pH-ul câștigat cu sulf și turbă la fiecare udare cu apă dură e explicat în articolul despre substrat, pH și schema de plantare.

Ce faci concret: analizezi apa din sursa reală de irigare înainte de plantare ^[10] și ceri laboratorului pH, conductivitate, bicarbonați, calciu, magneziu, sodiu, clor, bor, fier și mangan. Apa de suprafață din bazin se testează periodic ^[10]. În sezon, pH-ul apei îl urmărești cu benzi indicatoare ^[10]. Dacă sodiul, clorul sau borul sunt peste limite, o altă sursă de apă e soluția: UGA recomandă să nu plantezi afin când apa are niveluri toxice din aceste elemente ^[10].

Acidularea apei: cum funcționează

Acidul injectat în apă neutralizează bicarbonații: reacționează cu carbonații de calciu și magneziu și formează dioxid de carbon și sulfați, care nu se mai depun pe fructe și în picurătoare ^[10]. Ținta uzuală e pH 5,5 ^[10]. După plantare, acidul adăugat prin picurare coboară de obicei pH-ul solului cu 0,2–0,3 unități ^[1]. Alternativele folosite în practică sunt arzătoarele de sulf, care produc acid sulfuros și sunt acceptate în producția ecologică, iar în sistemele ecologice și acidul acetic sau citric ^[2].

Cantitatea de acid depinde de bicarbonații din buletinul de analiză și de concentrația acidului: UGA dă tabele separate pentru acidul sulfuric de 95 % și de 33 %, iar pentru coborârea pH-ului la 5,5 e nevoie de acid în plus față de neutralizarea bicarbonaților ^[10]. Acizii concentrați sunt substanțe periculoase. Instalația de injecție și doza le stabilești cu un specialist în irigații, pe baza analizei apei, iar apoi verifici pH-ul apei la picurător și pH-ul solului, toamna.

Azotul: amoniacal, nu nitric

Afinul folosește azotul sub formă de amoniu; îngrășămintele care conțin doar nitrați, cum e azotatul de calciu, pot provoca vătămări sau creștere redusă ^[1]. Alegerea între sulfat de amoniu și uree depinde de pH-ul solului:

• MSU: uree dacă pH-ul e sub 5,0, sulfat de amoniu dacă e peste 5,0 ^[12];
• Oregon State: sub pH 5, nu folosești doar sulfat de amoniu, pentru că poate coborî pH-ul prea mult ^[1];
• recomandările preluate de presa agricolă românească după Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură: îngrășăminte cu potențial de acidifiere, de exemplu sulfat de amoniu ^[15].

Forma de azot schimbă pH-ul în timp. După cinci ani de Bluecrop în vestul Oregonului, pH-ul solului a fost 6,2 fără îngrășământ, 5,1 cu sulfat de amoniu granulat, 5,6 cu uree granulată, 5,3 cu sulfat de amoniu prin fertirigare și 5,8 cu uree prin fertirigare ^[2].

Sensibilitatea la săruri și la clor

Afinul e sensibil la sărurile din soluția solului. La Bluecrop în ghiveci, creșterea rădăcinilor și a frunzelor a scăzut peste o conductivitate a soluției de 1,5 dS/m; în câmp, sulfatul de amoniu granulat a urcat conductivitatea soluției solului până la 13 dS/m, iar autorii recomandă menținerea ei sub 2 dS/m, de exemplu prin fertirigare ^[11]. Tot în Oregon, după fiecare aplicare granulată, amoniul din soluția solului a ajuns la 800–1.500 ppm, față de cel mult 10 ppm cu fertirigare săptămânală; 20 kg N/ha sulfat de amoniu granulat dat primăvara a vătămat rădăcinile plantelor tinere de Draper ^[2].

La plantele tinere, azotul se dă deci în fracțiuni mici și dese, ideal prin picurare. Granulele se împrăștie uniform sub coroană și se udă imediat după aplicare ^[1].

Clorul e a doua problemă. Clorura de potasiu se evită, pentru că clorul poate reduce creșterea sau vătăma afinul ^[1]. MSU acceptă clorura de potasiu doar pe plante mature, toamna, fără a depăși 100 lb K₂O pe an (≈ 112 kg/ha) ^[12]; pe plantele tinere, nu. Sulfatul de potasiu e varianta fără clor ^[1], ^[12]. Potasiul se aplică numai când analiza foliară arată o carență ^[1].

Programul pe anii plantației

Tabelul pune alături consumul de apă din încercări și dozele de azot publicate. Dozele sunt convertite din lb/acru în kg/ha (× 1,12, calculul nostru). Cifrele din Oregon presupun 0,75–0,9 m între plante pe rând ^[2].

Cifrele de azot sunt kg N/ha pe an. De ce diferă atât de mult:

• Fertirigarea cere mai mult azot în primii doi ani și apoi doze apropiate de cele granulate ^[2]. Programul pentru fertirigare din Oregon nu adaugă azot pentru mulci ^[2].
• Oregon State dă în ghidul său de nutriție un program granulat mai mare la maturitate: 112 kg N/ha în anul 5, 140 în anul 6, 162 în anul 7 și 185 din anul 8 ^[1]. În anii 1–4, același ghid lucrează pe plantă: circa 17, 20, 23 și 26 g N, ceea ce la 3.333 de plante/ha înseamnă circa 57, 66, 76 și 85 kg N/ha (calculul nostru), cu condiția să fi încorporat la plantare rumeguș și circa 106 kg N/ha ^[1].
• Michigan merge mult mai jos: 17 kg N/ha în anul 2, 73 în anul 8, cu precizarea că solurile nisipoase sărace în humus pot cere mai mult, iar cele organice sau grele mai puțin ^[12].
• Mai mult azot nu înseamnă mai multe fructe. În încercările din Oregon, producția nu a crescut peste un anumit nivel, iar fructele au fost mai mici în primii ani la dozele mari; 67–93 kg N/ha pe an au fost suficiente pentru producția optimă ^[2].

Când dai azotul

Oregon State împarte doza anuală în trei: sfârșitul lui aprilie, jumătatea lui mai și jumătatea lui iunie; plantele preiau sub 2 % din îngrășământ înainte de sfârșitul lui aprilie și sub 10 % după jumătatea lui iulie ^[1]. MSU dă jumătate înainte de înflorire și jumătate la scuturarea petalelor și evită fertilizarea după începutul lui iulie ^[12]. Fertirigarea începe la dezmugurit, se face săptămânal și se termină la sfârșitul lui iulie sau începutul lui august ^[2]. Ghidul Horticultorul face fertilizarea fazială până la 15 iulie ^[16]. Motivul limitei: azotul dat târziu reduce formarea mugurilor de rod și provoacă lăstari târzii, sensibili la ger ^[2].

Fosforul îl dai doar după analiză, toamna târziu sau primăvara înainte de dezmugurit ^[1]; magneziul și calciul nu se amestecă în aceeași soluție cu îngrășămintele cu fosfor ^[15].

Analiza foliară și analiza de sol

Analiza foliară arată ce a absorbit planta; analiza de sol arată mai ales pH-ul. Recoltarea probelor:

• Oregon State: frunze recoltate între sfârșitul lui iulie și jumătatea lui august, câte 5 frunze de la cel puțin 10 plante, o probă la cel mult circa 4 ha ^[1];
• MSU: sfârșitul lui iulie – începutul lui august, cel puțin 50 de frunze sănătoase de la mijlocul lăstarilor din anul curent; la 1–3 ani la plantațiile tinere și la 3–5 ani la cele mature ^[12];
• recomandările ICDP preluate de presa agricolă: analiza la doi ani; dacă zincul sau fierul sunt sub limită, verifici pH-ul solului, iar dacă cuprul e sub limită, verifici aportul de materie organică ^[15].

Un exemplu românesc: în plantația din lunca Argeșului, frunzele de Duke din varianta martor aveau 1,61 % azot, sub intervalul normal de 1,76–2,00 % folosit de autori ^[14].

Pentru sol, MSU cere o analiză înainte de plantare și apoi la 2–4 ani: cel puțin 20 de puncte, până la 20 cm adâncime, sub plante, o probă la circa 4 ha ^[12]. Rezultatul îl folosești mai ales pentru pH; nutrienții îi judeci după analiza foliară ^[12].

Mulciul de rumeguș și azotul suplimentar

Horticultorul recomandă după plantare un mulci de rumeguș de rășinoase (brad, molid) gros de 10 cm, pe 50–60 cm de o parte și de alta a rândului ^[16]. Rumegușul proaspăt are însă un raport carbon/azot de până la 500:1 și leagă azotul din sol în timp ce se descompune; MSU spune că dozele de azot pot trebui dublate, iar scoarța și așchiile vechi cer creșteri mai mici ^[12].

Ghidul de nutriție al Oregon State (EM 8918) dă cifre: la încorporarea rumegușului înainte de plantare, circa 106 kg N/ha (95 lb/acru); pentru un strat suplimentar de rumeguș proaspăt de circa 5 cm la suprafață, încă 28 kg N/ha ^[1]. În programul granulat se adaugă 28 kg N/ha când mulciul de rumeguș se reface o dată la 3 ani ^[2]. Cu fertirigare, mulciul de rumeguș sau de scoarță de pin nu a cerut azot suplimentar ^[2]. Fără mulci organic la suprafață, doza de azot scade ^[1].